"Ce ne mai spune nouă, oameni ai acestor vremuri, dragostea de țară?
Între rămășițele ideologiei patriotarde, ale naționalismului ceaușist de paradă, astăzi pe moarte, și cosmopolitul ubi bene, ibi patria,
împărtășit atât de tinerii noștri occidentalizați, fie la
universitățile Apusului, fie la plantațiile de căpșuni, pare că
dragostea de țară rămâne ceva vag, imprecis. Alteori, pentru a parafraza pe Caragiale, pare că dragostea de țară la români e sublimă, doar că lipsește cu desăvârșire.
De
sentimentele naționaliste se folosesc și cei care vor să capitalizeze
nemulțumirea socială în propriul folos și pentru propria agendă
politică. Asta la nivel politic.
La nivel cultural, există o adevărată vrie a unui excepţionalism românesc întors pe dos care
vede în România un fel de mahala amorfă, lipsită de orice valoare
intrinsecă, resimțind faptul de a trăi în această țară ca o nenorocire,
ca un blestem fatal. E
o adevărată manie în această flagelare ipocrită a României și a
faptului de a fi român, ipocrită deoarece, de obicei, acest discurs vine
din partea unor ”elite”
care se percep superioare, europenizate, occidentalizate, total
diferite de mahalaua populară, care nici nu se mai ostenesc să-și
ascundă dispreţul faţă de orice înseamnă românesc.
Dar, poate, cel mai grav fenomen legat de acest subiect este persistența unei mentalități dominante, mai ales în ultimele doua decenii, conform căreia interesele naționale, interesele românești, se confundă cu o anume agendă politică străină (respectiv, euro-atlantică) sau cu una economică străină (în speță, neoliberală). Dincolo
de discuția geopolitică sau strict economică ce are componentele sale
tehnice în care nu ne adâncim, ceea ce trebuie subliniat este faptul că, pentru elita noastră și structurile formatoare ale opiniei publice, punctul de vedere românesc în chestiunile esențiale, strategice, ale țării, nu există.
Sigur că, declarativ, s-a repetat până la sațietate că interesele naționale se confundă cu cele ale structurilor euro-atlantice, însă, în realitate, ceea ce s-a obținut în acești din urmă ani a fost dispariția completă a conținutului ideii de interes național. A avea interes național înseamnă a conștientiza, în primul rând, faptul că exiști ca națiune, ca stat național, cu anume resurse, într-o anume poziție geopolitică, cu anumite mize fundamentale, seculare, de urmărit, și, în al doilea rând, să faci exercițiul unei judecăți proprii asupra realităților istorice și actuale în care să ții cont de ce ești, ce ai și ce ai moștenit (cultural, social și economic). Or,
chiar mai grav decât diversele angrenaje instituționale în care România
a intrat sau diversele sale opțiuni, este tocmai renunțarea completă la
acest exercițiu propriu de gândire în urma căruia să obținem o
perspectivă românească nu doar asupra problemelor de importanță locală
ci chiar asupra marilor teme care frământă omenirea.
În
acest sens, să ne gândim la o situație ipotetică: să presupunem că un
jurnalist britanic ar vrea să sintetizeze poziții specifice țărilor
europene față de subiecte actuale. Să zicem că întrebarea acestuia ar
fi: Ce zic ungurii, bulgarii, sârbii și românii despre criza economică și raporturile cu Apusul? Jurnalistul
poate nota anumite poziții conturate clar de unele din aceste națiuni
prin decizii strategice care reflectă interesele acestor țări.
Ungaria, de pildă, își protejează micii agricultori și supune băncile și supermareturile la taxe mai mari, pentru a proteja interesele populației autohtone,
și reușește să scadă prețurile la energie și gaze. Pe plan geopolitic,
Ungaria încearcă să redevină la fel de influentă în Europa Centrală ca
pe vremea trecutului său imperial. Bulgaria negociază la două capete, atât cu Rusia cât și cu SUA, și reușește, la rându-i, să obțină contracte avantajoase cu Gazprom prin care să scadă prețurile la energie și gaze pentru populația sa, respingând ferm, totodată, orice acord cu FMI, pe care-l consideră responsabil de agravarea crizei economice. Serbia a început și ea să pună condiții Uniunii Europene, mai ales în ceea ce privește sensibilul dosar Kosovo.
Dar România? Aici
jurnalistul britanic nu ar trebui să se uite către București sau către
agenda conducătorilor României, ci la Bruxelles, la Washington și la
FMI. Pentru
că nu ar găsi decizii strategice care să reflecte interesele românești,
ci doar o aplicare obedientă a directivelor europene sau de la FMI, sau
o aliniere fără rest la agenda americană. Așa
se face, că, deși are mai mult gaz și hidrocarburi decât cele trei țări
menționate, totuși în România gazele și energia se scumpesc, pentru că
se aplică o directivă europeană de liberalizare a prețurilor al cărui
unic scop este avantajarea companiilor străine (occidentale) care fac
profit vânzându-ne nouă, propriul gaz, mai scump. Pe plan geopolitic,
asistăm la aceeași lipsă a elementului românesc în agenda externă a
României (cu singura excepție a atitudinii pe tema independenței Kosovo,
cine știe până când). Pe
bună dreptate, jurnalistul nostru britanic s-ar putea întreba ce se
întâmplă cu România? Pentru că această țară, din punct de vedere al
intereselor și deciziilor strategice, pur și simplu pare că nu există…
Ci există doar interese străine, corporatiste, agende ale unor puteri politice și economice aplicate de nişte executanţi locali.
În aceste condiții, dragostea de țară ar însemna, de pildă, capacitatea de a identifica potențialul și vocația acestei
țări. România are un potențial anume prin populația, resursele,
așezarea sa, care, dacă este identificat și valorizat corect, poate duce
la o așezare economică și socială care, dacă nu ar duce la bunăstare,
ar putea genera măcar o stare decentă pentru toți locuitorii săi. Pentru aceasta, însă, ar fi nevoie de o renunțare la ideologia dominantă astăzi în România, neoliberalismul economic,
adică dogmatismul de tip FMI/UE conform căruia trebuie privatizat
(adică vândut pe o nimica toată) orice, chiar și companiile strategice,
chiar și resursele naturale vitale, chiar și monopolurile naturale,
adică acele componente pe care nicio țară care a vrut să se dezvolte nu
le-a înstrăinat și nici nu le-a lăsat în logica economiei de piață.
De asemenea, România, prin specificul său cultural, prin trecutul, tradițiile, ortodoxia sa, prin acea virtute a omeniei manifestată
(odinioară) în rânduielile politice și sociale, are vocația de a avea
un punct de vedere propriu asupra crizelor multiple care zguduie
întreaga umanitate în zilele noastre. Dar,
desigur, pentru ca această vocație să se împlinească, ar fi nevoie să
se renunțe la occidentalismul inept, steril și îndobitocitor în care
ne-am înfundat de atâția ani, conform căruia România nu are nimic
propriu de zis ci trebuie să se reeduce prin modernizare/
occidentalizare.
Trebuie remarcat faptul că atât neoliberalismul cât și occidentalismul nu sunt altceva decât instrumente foarte eficiente de promovare a unor interese străine –
economice și geopolitice – pe spezele, cheltuiala și riscurile
românilor. Ne merge rău, ca țară, nu atât pentru că există interese
imperialiste, meschine, cinice, față de noi, căci acestea au existat, ca
și nedreptățile, de când lumea. Ci
ne merge rău pentru aceste interese adverse, aceste mecanisme și puteri
exploatatoare, sunt prezentate drept altceva decât ceea ce sunt. Anume,
politica lor de colonizare nemiloasă a fost prezentată, prin neoliberalism, drept singura cale de prosperitate posibilă, iar subordonarea strictă intereselor lor geopolitice drept singura cale de protejare a securității naționale.
Este o manipulare propagandistică prin care răului i se spune bine și binelui rău, o adevărată logică orwelliană în care oamenii sunt îndoctrinați să creadă că jaful este economie și expunerea la riscuri militare este securitate.
În
acest fel, am putea rescrie – încă odată – întreaga istorie a
românilor, considerând jafurile din trecut ale tătarilor drept acțiuni
de binefacere prin care se încuraja, nu-i așa, circulația bunurilor,
mărfurilor și persoanelor în zonă, iar folosirea Țărilor Române drept
teatru de operațiuni militare o binecuvântare căci abia așa intra în
contact prostimea autohtonă cu cizmele nemțești civilizate. Ce
dacă acele cizme se ”odihneau” pe câte un grumaz de iobag… Aveau toc?
Aveau. Erau din piele și erau lustruite? Erau. Deci iobagul trebuia să
înțeleagă și să mulțumească pentru privilegiul de a fi călcat de o cizmă
așa civilizată.
Pentru
a putea face acest lucru, pentru a demitiza și deconstrui propaganda
dominantă occidentalistă, pentru a identifica nevoile reale și
potențialitățile țării avem nevoie, cel mai mult, de un discernământ românesc. O capacitate de a cerne, distinge, judeca în funcție de propriile noastre criterii. Preluarea
nediferențiată a curentelor occidentale nu face ravagii doar pe tărâm
economic, acolo unde ajungem să consumăm numai din import, ci și pe plan
intelectual-cultural. Dacă soarele răsare acum de la Apus, atunci nici
academic noi nu mai existăm, căci nu mai există reflecție/
gândire/cercetare serioasă românească pe niciun domeniu relevant.
Temele,
termenii, concepțiile, toate sunt de împrumut și, astfel, avem o
infrastructură intelectuală de împrumut, total opacă realităților
curente autohtone.
Apoi,
doar un discernământ și o capacitate de judecată proprii nu sunt de
ajuns. Din păcate, un aspect la care noi, românii, suntem prea
deficitari, este capacitatea de acțiune colectivă. Sau, în termeni duhovnicești, împreună-lucrarea. Capacitatea
de acțiune colectivă este un semn că o societate este vie, că oamenii
se organizează, în diferite grupuri, asociații, forme colective, prin
care militează pentru drepturile lor sau pentru anumite teme morale,
economice, sociale. Știm foarte bine că, la noi în țară, societatea civilă,
ce ar trebui să desemneze tocmai această societate vie, a fost, de
fapt, un alt teren de promovare a intereselor și ideologiilor
occidentale sau, dacă nu, un loc de promovare a intereselor de ”clan”
politic autohtone. Au mai existat și există sindicate, a căror forță de
mobilizare este, însă, incertă, nesigură, fiind oricum transformate în
vehicule politice, arondate intereselor electorale. Cum satul românesc a
fost cu totul desființat ca entitate obștească, de sine stătătoare,
atunci începem să înțelegem de ce societatea românească e atât de
absentă la nivel de acțiune colectivă.
Din
păcate, ne lipsește încrederea reciprocă, fiind transformați de
comunism și capitalism într-o societate anomică, individualistă, în care
oamenii pur și simplu nu mai au conștiința unei sorți comune, a unei
comunități, a apartenenței și unității.
Până
și lucruri simple ca buna vecinătate, ca decizii comune de a contribui,
în comun, pentru îmbunătățiri utilitare, să spunem, sunt foarte rare la
noi, prilej de scandaluri, certuri, invidii, discuții nesfârșite.
Așadar, de fapt, în țara noastră lipsesc rețelele sociale,
acele țesuturi care formează miezul unei societăți, nuclee de dezbatere
și de mobilizare a oamenilor atunci când la mijloc sunt chestiuni
importante pentru comunitate sau pentru întreaga națiune.
E
drept că, în această privință și raportat la potențialul material și
spiritual, cel mai prost stăm chiar noi, oamenii din Biserică. Doar dacă
ne gândim la ce a însemnat Biserica în istoria mai veche a poporului
nostru, când, prin rețeaua de mănăstiri, parohii, așezăminte
filantropice și de învățământ, bolnițe, practic alcătuia osatura acestui
neam, structurându-l, formându-l, cultivându-l, execitând o influență
inegalabilă și imposibil de zdrobit, ar trebui să avem o imagine despre
ce ar trebui să fie și astăzi aceeași Biserică.
Cea
mai mare tragedie pe care o trăim este că anomia, lipsa de
solidaritate, certurile și rivalitățile au intrat și în Biserică și, în
ciuda infrastructurii care încă există – doar mai avem parohii,
mănăstiri, așezăminte – practic oamenii care să formeze rețele sociale
sau organizații sunt foarte puțini și cu o capacitate restrânsă de
acțiune și impact. Poate
este și un semn că suntem prea risipiți în cele ale lumii, dedicând un
loc preocupărilor duhovnicești în intimitatea noastră, nu ca o
dimensiune cu mai puternice conotații și implicații social-comunitare. Creștini fiind, știm însă că datoria noastră este să fim Evanghelii vii și că nu putem ascunde lumina sub obroc…
În cele din urmă, dragostea de țară nu este o adeziune ideologică.
Dragostea este un act de cunoaștere, spunea un filosof român, prin
urmare cine își iubește țara, cu bunele și relele sale, îi vede
potențialul și vocația, dezvoltă discernământul judecății responsabile,
înțelege resorturile și mizele proceselor actuale.
Dragostea
reală este una care se revarsă asupra oamenilor concreți și prin
acțiuni concrete, căci, altfel, rămâne doar aramă sunătoare și chimval
răsunător."
